Am schimbat adresa blogului

Am vrut să aduc acest blog mai aproape de site-ul meu, așa că de acum încolo veți putea citi ceea ce scriu la adresa http://www.ozananitulescu.ro/blog.

Am mutat acolo toate articolele pe care le-am scris până acum, și am adăugat deja unul nou, despre empatie.

http://ozananitulescu.ro/blog/empatia-o-capacitate/

Ne vedem acolo!

Advertisements

Să ne definim (în continuare) termenii

Cum spuneam în articolul precedent, cuvintele sunt foarte importante. În psihoterapia centrată pe persoană (dar și în cele mai multe abordări psihoterapeutice) ele sunt instrumente ale schimbării, tocmai deoarece comunicarea dintre psihoterapeut și clienții săi este în principal verbală. Dar acesta nu este singurul motiv. Una dintre funcțiile cele mai importante pe care le îndeplinesc cuvintele este, pshioterapeutic vorbind, aceea de a simboliza experiențe. Găsirea unor cuvinte potrivite pentru a ne defini trăirile este una dintre modalitățile cele mai obișnuite de a ne procesa experiențele. Bineînțeles, nu este singura modalitate. Ne putem simboliza trăirile și prin metodele artei, prin mișcare, prin sunet și așa mai departe. Totuși, cuvântul este unul dintre cele mai eficiente și des folosite mijloace pe care le avem la dispoziție pentru acest lucru, pentru că poate fi foarte specializat, foarte exact. Dar de ce să procesăm experiențele pe care le avem? Nu e suficient să trăim pur și simplu? Probabil că de multe ori da, este suficient. Însă cred că procesarea experienței devine o necesitate atunci când ea este una semnificativă, puternică, care ne mișcă într-un fel mai profund.

Să începem de la un exemplu foarte simplu. Să ne imaginăm că gustăm pentru prima oară o lămâie. Avem o trăire specifică despre care ni se spune că se numește ”acru”. O dată ce am numit acea trăire, se întâmplă mai multe lucruri. În primul rând, asociem experiența bogată, profund personală, unică, de a gusta o lămâie, cu un concept universal valabil – asupra căruia fiecare are o înțelegere relativ comună. Ne sintetizăm experiența și într-un anume fel o sărăcim, ducând-o din concret în abstract. Cu toate acestea, conceptul de ”acru” va păstra pentru noi unele nuanțe – atitudini, senzații – pe care le-a avut trăirea concretă, și care pot ieși la iveală într-un mod mai evident dacă le exprimăm prin desen, de pildă (sau alt mijloc de expresie non-verbală).

Odată ce am definit experiența prin cuvânt, putem să operăm cu ea. O putem asocia și altor lucruri în afară de cel de la care a plecat – putem spune și despre oameni că sunt ”acri”, sau putem descrie în acest fel alte trăiri, mai complexe; toate vor avea în comun ceva din specificul acelei experiențe. Pe măsură ce acumulăm alte experiențe, ne rafinăm și adaptăm conceptul de ”acru”, îl îmbogățim adăugându-i noi nuanțe și semnificații, astfel încât el să fie adecvat trăirilor pe care le-am avut.

Dar pe lângă toate acestea, se mai întâmplă ceva: putem spune ce semnificație are pentru noi trăirea pe care am avut-o atunci când am gustat lămâia – în acest caz, dacă ne-a plăcut sau nu trăirea respectivă. Multe lucruri ne pot influența: de la senzația specifică gustativă (sau vizuală, sau de altă natură), la alte lucruri care țin de circumstanțele în care am gustat-o: motivele pe care le-am avut, melodia pe care o ascultam, persoanele prezente în acel moment, ș.a.m.d. Toate acestea sunt prinse și ele în conceptul de ”acru” – sunt nuanțele despre care vorbeam mai sus.Dar odată ce ne-am format o părere despre aceste trăiri, pe care le asociem cu ”acru”, aflăm ceva despre noi. Putem spune dacă suntem persoane cărora le place, sau nu, acrul. Această cunoaștere este una care ține de identitate, de cine suntem noi, și ne influențează atitudinile, alegerile, acțiunile.

Unele experiențe nu sunt însă atât de simple cum este gustarea unei lămâi. De fapt, probabil că cele mai semnificative pentru noi sunt experiențele mai complexe, care au un impact profund asupra noastră și care ne implică mai plenar. Pentru acestea, găsirea unor nume potrivite este un proces mai dificil. Ieșim din universal și reintrăm în personal, subiectiv. Un concept ca ”iubire”, în ciuda faptului că este probabil cunoscut de toată lumea, este foarte greu de definit. Nuanțele pe care le are acest cuvânt pentru fiecare dintre noi – circumstanțele în care l-am învățat și l-am folosit – au o pondere mai mare în stabilirea unei semnificații.

Toate acestea devin foarte importante într-un proces psihoterapeutic. Într-o relaţie obişnuită, folosim cuvintele bazându-ne pe sensul lor general, universal, dar presupunem în acelaşi timp că cel cu care comunicăm are o înţelegere similară cu a noastră asupra lor – că asociază cuvintelor aproximativ aceleaşi nuanţe ca şi noi. În felul acesta, ajungem la o înţelegere mai mult sau mai puţin diferită a spuselor celuilalt, nu reuşim să surprindem întreaga complexitate, personală, unică, a semnificaţiilor sale. În psihoterapia centrată pe client, înţelegerea cuvintelor clientului într-un mod cât mai apropiat de felul în care clientul însuşi le înţelege este esenţială, şi face parte din empatie – a vedea lumea aşa cum o vede celălalt, fără a te pierde pe tine în ea. A ne simţi înţeleşi, într-un mod empatic, este unul dintre lucrurile care face posibilă schimbarea – alături de a ne simţi acceptaţi ca fiinţă, într-un mod necondiţionat, şi de a-l percepe pe celălalt sincer, autentic, transparent în atitudini şi exprimare.

Pe de altă parte, atunci când trăim o experienţă complexă, care ne lasă o impresie puternică, merită să descoperim motivele pentru care are o asemenea putere asupra noastră – tocmai pentru că în acest fel nu numai că aflăm mai multe despre noi, despre cine suntem, dar şi căpătăm control asupra ei şi putem opera cu ea. Definirea cât mai precisă a trăirilor pe care le avem aduce o distanţă între noi şi experienţă, care ne permite să o vedem mai clar, să îi dăm o semnificaţie şi un loc în identitatea noastră – dacă alegem că o vrem ca parte din noi sau nu. Astfel, simbolizându-ne experienţele prin cuvânt putem decide dacă să ne schimbăm sau nu, suntem în cunoştinţă de cauză.

Pare totul foarte uşor atunci când apare scris astfel. Dar în fapt, unele experienţe pot fi poate prea complexe, sau prea dureroase, sau prea puternice, avem deja o înţelegere distorsionată asupra lor, sau pur şi simplu nu observăm că ne afectează în vreun fel. De fiecare dată, vorbitul despre experienţele noastre, sau folosirea oricărui alt mijloc de a le simboliza (dar cuvintele pot fi mai clare, mai precise decât alte modalităţi de exprimare), nu poate face decât bine şi reprezintă o cale de a acţiona, de a ne pune în mişcare spre a fi în mai mare măsură noi înşine, şi spre a ne atinge potenţialul. Uneori e mai uşor şi mai eficient să nu trecem singuri prin acest proces, ci alături de un psihoterapeut. În acest fel, dacă mai e cineva care ne înţelege aşa cum ne înţelegem noi înşine şi ne acceptă aşa cum suntem, putem învăţa să ne recunoaştem trăirile, să le acceptăm şi să avem încredere în ele. Şi dacă dorim, ne putem schimba.

[Am vrut de mai multe ori, când am adus vorba despre experienţe complexe, să dau un exemplu. M-am gândit la uvertura Egmont a lui Beethoven, pe care am ascultat-o recent în concert, şi care mi-a lăsat o impresie puternică. Dar n-am ştiut încă ce să spun despre ea, pentru că de fapt nu am stat să mă gândesc ce din mine a rezonat cu ce din ea. Aşa că dau acum un contra-exemplu: iată că am trăit o experienţă complexă, dar pentru că nu am simbolizat-o în vreun fel, nu-i găsesc locul în mine, nu o înţeleg, nu pot să construiesc nimic mai departe pe baza ei, nu pot să o transmit, dar mă fascinează, mă controlează într-un fel. Pentru că fascinaţia aceasta nu este suficient de puternică încât să mă distragă de la activităţile mele obişnuite sau să mă deranjeze în vreun fel, pot să trăiesc fără să mi-o explic. Dar aş avea doar de câştigat dacă aş face-o. Cine ştie ce aş mai putea descoperi despre mine, sau ce aş putea crea mai departe?…]

Să ne definim termenii

Cuvintele sunt foarte importante. Prin ele numim lucrurile, dându-ne astfel puterea de a opera cu concepte în loc de lucrurile în sine, de a depăşi lumea concretă şi de a intra în cea abstractă, imaginativă. Într-un fel, cuvintele ne conferă putere, dându-ne distanţa necesară pentru a vedea mai clar ansamblul din care fac parte lucrurile la care se referă, dar şi oferindu-ne posibilitatea de a crea lucruri noi. Dar deşi sunt foarte generale şi pot fi înţelese de către aproape toată lumea, cuvintele sunt şi foarte personale. De pildă, când spun “mov” toată lumea se gândeşte la acea culoare între roşu şi albastru pe care o au prunele, sau vinetele, sau florile de iris. Eu ştiu lucrurile acestea, dar pentru mine movul este acea culoare pe care o avea o anumită panglică de catifea cu care mă jucam când eram mică. Felul în care înţelegem cuvintele este puternic influenţat de contextele şi experienţele în care le-am învăţat şi le-am folosit. De aceea, nu numai că este necesar să cunoaştem cât mai exact la ce se referă cuvintele, dar şi să fim conştienţi de natura lor subiectivă.

Voi împărţi acest articol în două. În prima parte voi încerca să explic patru termeni care mi se pare că sunt foarte des încurcaţi unul cu celălalt, în anumite măsuri – “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut”. Cunosc multe persoane care m-au întrebat eu ce sunt şi prin ce “psihoterapeut” este diferit de celelalte concepte. Cred că este important să le explic pe de o parte pentru că fiecare dintre ele creează alte aşteptări, şi pe de alta pentru că aş vrea ca atunci când scriu “psihoterapeut” toată lumea care citeşte să ştie la ce mă refer.

Cealaltă parte va fi despre cuvinte într-un mod mai general, şi despre valoarea lor în procesul psihoterapeutic. Nu îmi voi scrie doctoratul despre asta, şi în niciun caz aici. Dar psihoterapia centrată pe persoană – la fel ca majoritatea psihoterapiilor existente – foloseşte exprimarea verbală ca principal mijloc de comunicare. Cuvintele sunt importante, în acest context, pentru că reprezintă unul dintre instrumentele schimbării. Despre asta, într-o altă zi.

Să începem, aşadar, prin a ne defini termenii!

Prima oară când m-am întâlnit cu această idee a fost la orele de filosofie din liceu – de fiecare dată, profesoara îşi deschidea lecţiile prin această frază. Era ca un motto al ei, şi mi se părea amuzant prin constanţa, aproape insistenţa, cu care îl folosea. Pe atunci luam îndemnul ca atare, pentru că  termenii erau noi, “monadă” de pildă, sau erau uzuali dar fiecare filosof înţelegea altceva prin ei, cum ar fi “timp”. “Să ne definim termenii” făcea deci parte din lecţia de filosofie şi se rezuma la ea. Am înţeles destul de târziu cât de util şi de multe ori necesar este însă acest îndemn, în general.

Termenii pe care vreau să-i explic aici, “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut”  sunt cel mai probabil cuvinte care deja au devenit uzuale, chiar dacă sunt relativ noi, istoric vorbind. Sunt folosiţi foarte des, şi în foarte multe împrejurări, şi toţi au în comun faptul că se referă la o preocupare pentru psihic, într-un fel sau altul. Ei mai au în comun şi referirea la o relaţie interumană în care o persoană ajută cumva o alta. Dar există multe feluri de într-ajutorare şi fiecare termen presupune de fapt altceva.

Termenul de “psiholog” este probabil cel mai des folosit dintre cei patru. Foarte multă lume înţelege prin “a merge la psiholog” a merge în cabinetul unui profesionist, a sta eventual pe o canapea, a vorbi despre problemele sale şi a primi indicaţii şi sfaturi despre cum să le rezolve mai bine şi mai repede, dacă se poate. Un psiholog este însă mult mai apropiat de un om de ştiinţă. Scopul lui principal este să cunoască şi să înţeleagă fenomenele psihice, să le găsească explicaţii şi rezolvări sau întrebuinţări. De exemplu, psihologul este cel care poate aplica teste psihologice şi stabili diagnostice (fără a prescrie şi medicamentaţie), este preocupat de cercetări în domeniul psihicului uman şi poate fi în măsură să decidă în urma unui interviu dacă un candidat pentru o slujbă are un profil al personalităţii care se potriveşte cerinţelor căutate sau nu. El este în măsură să facă recomandări privind următorii paşi atunci când constată că o persoană suferă de vreo tulburare sau se află într-un moment în viaţă în care ar avea nevoie de sprijin de natură psihologică. Cu pregătire suplimentară, psihologul poate deveni “consilier psihologic” sau “psihoterapeut”.

Noţiunea de “consilier” presupune o persoană care transmite altcuiva un set de cunoştinţe sau sfaturi cu scopul de a-l ajuta să iasă dintr-o dificultate sau să crească efectele pozitive ale unei acţiuni, sau să găsească rezolvarea unei probleme. Consilierul psihologic se ocupă deci de acelaşi lucru, dar în domeniul dezvoltării personale, al binelui psihologic, interior. El poate ajuta într-o privinţă anume şi fiind informat despre teoriile psihologice şi aplicaţiile lor, poate să ofere indicaţii menite să sprijine cealaltă persoană şi să îi crească autonomia. Consilierea psihologică este în general un proces de durată mai scurtă, axat pe aspecte mai “uşoare”, mai aproape de suprafaţă – din punct de vedere psihic.

De lucruri mai profunde, are competenţa necesară să se ocupe un psihiatru. “Psihiatru” este, cred, cel mai clar dintre cei patru termeni, pentru majoritatea oamenilor. El se referă la o persoană care a terminat medicina şi care poate prescrie medicamente pentru a trata tulburări psihice (s-a renunţat de ceva timp la termenul de “boală psihică”). Lucrează într-o relaţie doctor-pacient şi este de ajutor celor care suferă de schizofrenie, sau de depresie, de fobii ş.a. Preocuparea lui prinicpală este de a elimina simptomele şi a readuce persoana într-o stare de sănătate, de normalitate.

Undeva pe la mijloc se află “psihoterapeutul”. De multe ori, activitatea lui este complementară cu cea a psihiatrului, putând intra în relaţie cu persoane puternic tulburate. Psihoterapeutul poate acţiona însă şi asemenea unui consilier psihologic, dacă aceasta este nevoia clientului, fără să intre în procese complexe şi de lungă durată. Cu sprijinul, în însoţirea psihoterapeutului, clientul intră într-un proces de autoexplorare, de autocunoaştere, pentru a-şi rezolva anumite probleme, a ajunge la un stadiu de funcţionare mai potrivit cu situaţia în care se află, şi în general, pentru a ajunge la o stare de (mai) bine. Modurile în care se întâmplă aceasta depind foarte mult şi de orientarea în care s-a format psihoterapeutul. Fiecare şcoală de psihoterapie are un anumit set de concepţii şi teorii, de valori, de proceduri, de instrumente cu care lucrează. De pildă, un art-terapeut va oferi clientului său posibilitatea să se exprime şi să se descopere prin desen sau modelaj; un psihoterapeut cognitiv-comportamental va lucra împreună cu clientul său pe obiective şi etape clare pentru depăşirea obstacol; psihanalistul va oferi interpretări pentru o mai profundă înţelegere a lumii interioare a clientului. Există foarte multe orientări în psihoterapie – fiecare are punctele ei forte şi se poate potrivi mai bine unei persoane sau alta, sau aceleiaşi persoane, în momente diferite.

Până acum, de fiecare dată când am explicat ce presupune fiecare dintre cei patru termeni de mai sus, întrebarea care a venit aproape automat a fost “Bun-bun, şi ce faci tu?”. Ei bine, în mare parte despre asta este blogul acesta. Despre ce fac eu, ca psihoterapeut centrat pe persoană. Şi ca să nu vă las în aşteptare prea mult, vă spun că am mai scris despre asta pe site-ul meu. Este pe scurt, dar deja dacă aţi ajuns până aici, sunteţi nişte eroi!

De cei patru termeni, “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut” sunt ataşate foarte multe preconcepţii. Mult timp, toate erau asimilate cu ideea de boală psihică. Trebuia să fii “nebun” ca să mergi la unul dintre personajele la care se referă. În ultima vreme cred că s-a mai atenuat această impresie, şi cu siguranţă sunt foarte mulţi oameni care ştiu deja foarte de multe despre diferenţele dintre discipline şi despre ce presupune fiecare. Totuşi, din experienţa mea de până acum, majoritatea oamenilor încă mai face confuzii între termeni – nesiguranţa de la nivel conceptual s-ar putea traduce într-o nesiguranţă privind aşteptările pe care să le aibă faţă serviciile oferite de cei care practică meseriile cu pricina. Şi apoi, cu cât este ceva mai neclar cu atât tindem să umplem golurile cu păreri (uneori departe de adevăr) şi să avem reţineri legate de lucrul respectiv.

Să clarificăm, deci! Să scoatem la lumină şi spunem lucrurilor pe nume!

(În articolul viitor, partea a doua a acestuia!)

Pentru început

Am planuri mari pentru acest blog! Vreau să comunice, într-un mod pertinent şi atractiv, despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre teoria personalităţii care-i stă la bază, şi în acelaşi timp vreau ca el să devină un mijloc prin care să pot vorbi şi despre celelalte pasiuni pe care le am. Asta înseamnă că mă pregătesc să scriu despre concepte specifice orientării psihoterapeutice pe care am adoptat-o şi despre cărţi de specialitate, aşa cum mă pricep eu să le traduc mai pe înţeles, dar şi despre benzi desenate, de exemplu (uneori în acelaşi timp). Tocmai pentru că am astfel de scopuri măreţe, felul în care încep lucrurile este foarte important. Acest prim articol este deci despre începuturi, şi despre cum poartă ele seminţele lucrurilor în care se vor dezvolta – el anunţă ideile şi principiile de la care porneşte acest blog, şi aduce argumente pentru existenţa lui.

Atunci când ştiu că urmează să fac ceva important pentru mine, cel mai greu găsesc că îmi este să încep. Am nevoie de perioade lungi de pregătire, de motivare şi de mobilizare, în care mă lupt cu teama de a face ceva nou, de a-mi ieşi din tipare şi de a îndrăzni să mă arăt şi altfel decât m-am obişnuit. Blogul acesta nu este o excepţie.

Mi-a luat mult timp să mă apuc să scriu (“eu nu sunt scriitoare.” şi “dacă ce am eu de spus nu este relevant pentru nimeni?” au fost principalele piedici) şi chiar şi acum, e ca şi cum aş merge pâş-pâş, cu grijă pe un teren străin. Totuşi, am câteva motive – serioase, bine întemeiate şi mai puternice decât temerile mele – pentru care am început să scriu. Cele care m-au convins au fost nerăbdarea – de descoperi lucruri noi şi de a găsi alte modalităţi de a le pune în cuvinte pe cele deja cunoscute – şi credinţa că fiecare are ceva important şi plin de sens de transmis – inclusiv eu.

Sunt psihoterapeut centrat pe persoană, şi am început să mă pregătesc pentru asta din primii ani de facultate. Nu am ştiut chiar de la început că asta vreau să devin, dar lucrurile au venit cumva de la sine, şi atunci când mi s-a oferit ocazia de a face o formare, am acceptat fără să clipesc. Între timp, mi-am urmat şi cealaltă pasiune – educaţia muzeală -, am terminat facultatea, am terminat şi un master, am încheiat şi cursurile din formare şi am început să practic; am descoperit că îmi place foarte mult grafica şi că sunt fascinată de benzile desenate, şi am început să fac parkour; am citit, am călătorit, am aflat multe lucruri, am întâlnit foarte mulţi oameni, m-am implicat în multe activităţi şi mi-am pus foarte multe întrebări. Mereu, principiile psihoterapiei centrate pe persoană şi teoria personalităţii umane care îi stă la bază au făcut parte din filtrul prin care înţelegeam şi trăiam lucrurile. Ca să dau un exemplu despre ce înţeleg prin asta, ideea de fluiditate a mişcării din parkour – flow – şi ce presupune ea, mi se pare că au foarte multe în comun cu felul în care este o “persoană deplin funcţională” – fully functioning person, în cuvintele lui Rogers. Ambele concepte presupun o stare de a fi în care eşti deschis faţă de tine şi faţă de lume, în care eşti concentrat pe ceea ce se întâmplă în prezent (aici şi acum), în care ai încredere în tine ca fiinţă întreagă (şi minte, şi corp, şi suflet), în care eşti liber şi creativ dar şi conştient şi responsabi de alegerile tale. Este o stare în care eşti foarte tu, si în acelaşi timp una cu lumea, cu mediul în care te afli.

Despre astfel de potriviri aş vrea să scriu, pentru că de fapt teoria pe care se bazează psihoterapia centrată pe persoană (cel puţin) nu este una seacă, de care dăm doar în manuale prăfuite sau în cărţi scrise pentru specialişti (un concept despre care aş avea destul de multe de zis!), şi nu este nici despre oameni bolnavi sau nebuni (iarăşi, am de scris şi despre cuvintele astea). Este o teorie vie, care porneşte de la oameni de tot felul, din experienţele, credinţele, modurile lor de a fi, şi care îşi poate găsi aplicare în foarte multe domenii, şi oglindire în foarte multe persoane. Este un mijloc de înţelegere şi un instrument pentru dezvoltare.

Am scris paragraful de mai sus cu înflăcărare. Cum spuneam, vreau ca în acest blog să scriu despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre celelalte pasiuni ale mele. Sper ca el să crească în ceva care să aibă sens nu numai pentru mine, şi să-şi găsească o relevanţă şi pentru cei care ajung să îl citească. Asta, însă, nu mai ţine numai de început, ci şi de felul în care continuă lucrurile.

Aşadar, pe curând, cu bucurie!