Să ne definim termenii

Cuvintele sunt foarte importante. Prin ele numim lucrurile, dându-ne astfel puterea de a opera cu concepte în loc de lucrurile în sine, de a depăşi lumea concretă şi de a intra în cea abstractă, imaginativă. Într-un fel, cuvintele ne conferă putere, dându-ne distanţa necesară pentru a vedea mai clar ansamblul din care fac parte lucrurile la care se referă, dar şi oferindu-ne posibilitatea de a crea lucruri noi. Dar deşi sunt foarte generale şi pot fi înţelese de către aproape toată lumea, cuvintele sunt şi foarte personale. De pildă, când spun “mov” toată lumea se gândeşte la acea culoare între roşu şi albastru pe care o au prunele, sau vinetele, sau florile de iris. Eu ştiu lucrurile acestea, dar pentru mine movul este acea culoare pe care o avea o anumită panglică de catifea cu care mă jucam când eram mică. Felul în care înţelegem cuvintele este puternic influenţat de contextele şi experienţele în care le-am învăţat şi le-am folosit. De aceea, nu numai că este necesar să cunoaştem cât mai exact la ce se referă cuvintele, dar şi să fim conştienţi de natura lor subiectivă.

Voi împărţi acest articol în două. În prima parte voi încerca să explic patru termeni care mi se pare că sunt foarte des încurcaţi unul cu celălalt, în anumite măsuri – “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut”. Cunosc multe persoane care m-au întrebat eu ce sunt şi prin ce “psihoterapeut” este diferit de celelalte concepte. Cred că este important să le explic pe de o parte pentru că fiecare dintre ele creează alte aşteptări, şi pe de alta pentru că aş vrea ca atunci când scriu “psihoterapeut” toată lumea care citeşte să ştie la ce mă refer.

Cealaltă parte va fi despre cuvinte într-un mod mai general, şi despre valoarea lor în procesul psihoterapeutic. Nu îmi voi scrie doctoratul despre asta, şi în niciun caz aici. Dar psihoterapia centrată pe persoană – la fel ca majoritatea psihoterapiilor existente – foloseşte exprimarea verbală ca principal mijloc de comunicare. Cuvintele sunt importante, în acest context, pentru că reprezintă unul dintre instrumentele schimbării. Despre asta, într-o altă zi.

Să începem, aşadar, prin a ne defini termenii!

Prima oară când m-am întâlnit cu această idee a fost la orele de filosofie din liceu – de fiecare dată, profesoara îşi deschidea lecţiile prin această frază. Era ca un motto al ei, şi mi se părea amuzant prin constanţa, aproape insistenţa, cu care îl folosea. Pe atunci luam îndemnul ca atare, pentru că  termenii erau noi, “monadă” de pildă, sau erau uzuali dar fiecare filosof înţelegea altceva prin ei, cum ar fi “timp”. “Să ne definim termenii” făcea deci parte din lecţia de filosofie şi se rezuma la ea. Am înţeles destul de târziu cât de util şi de multe ori necesar este însă acest îndemn, în general.

Termenii pe care vreau să-i explic aici, “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut”  sunt cel mai probabil cuvinte care deja au devenit uzuale, chiar dacă sunt relativ noi, istoric vorbind. Sunt folosiţi foarte des, şi în foarte multe împrejurări, şi toţi au în comun faptul că se referă la o preocupare pentru psihic, într-un fel sau altul. Ei mai au în comun şi referirea la o relaţie interumană în care o persoană ajută cumva o alta. Dar există multe feluri de într-ajutorare şi fiecare termen presupune de fapt altceva.

Termenul de “psiholog” este probabil cel mai des folosit dintre cei patru. Foarte multă lume înţelege prin “a merge la psiholog” a merge în cabinetul unui profesionist, a sta eventual pe o canapea, a vorbi despre problemele sale şi a primi indicaţii şi sfaturi despre cum să le rezolve mai bine şi mai repede, dacă se poate. Un psiholog este însă mult mai apropiat de un om de ştiinţă. Scopul lui principal este să cunoască şi să înţeleagă fenomenele psihice, să le găsească explicaţii şi rezolvări sau întrebuinţări. De exemplu, psihologul este cel care poate aplica teste psihologice şi stabili diagnostice (fără a prescrie şi medicamentaţie), este preocupat de cercetări în domeniul psihicului uman şi poate fi în măsură să decidă în urma unui interviu dacă un candidat pentru o slujbă are un profil al personalităţii care se potriveşte cerinţelor căutate sau nu. El este în măsură să facă recomandări privind următorii paşi atunci când constată că o persoană suferă de vreo tulburare sau se află într-un moment în viaţă în care ar avea nevoie de sprijin de natură psihologică. Cu pregătire suplimentară, psihologul poate deveni “consilier psihologic” sau “psihoterapeut”.

Noţiunea de “consilier” presupune o persoană care transmite altcuiva un set de cunoştinţe sau sfaturi cu scopul de a-l ajuta să iasă dintr-o dificultate sau să crească efectele pozitive ale unei acţiuni, sau să găsească rezolvarea unei probleme. Consilierul psihologic se ocupă deci de acelaşi lucru, dar în domeniul dezvoltării personale, al binelui psihologic, interior. El poate ajuta într-o privinţă anume şi fiind informat despre teoriile psihologice şi aplicaţiile lor, poate să ofere indicaţii menite să sprijine cealaltă persoană şi să îi crească autonomia. Consilierea psihologică este în general un proces de durată mai scurtă, axat pe aspecte mai “uşoare”, mai aproape de suprafaţă – din punct de vedere psihic.

De lucruri mai profunde, are competenţa necesară să se ocupe un psihiatru. “Psihiatru” este, cred, cel mai clar dintre cei patru termeni, pentru majoritatea oamenilor. El se referă la o persoană care a terminat medicina şi care poate prescrie medicamente pentru a trata tulburări psihice (s-a renunţat de ceva timp la termenul de “boală psihică”). Lucrează într-o relaţie doctor-pacient şi este de ajutor celor care suferă de schizofrenie, sau de depresie, de fobii ş.a. Preocuparea lui prinicpală este de a elimina simptomele şi a readuce persoana într-o stare de sănătate, de normalitate.

Undeva pe la mijloc se află “psihoterapeutul”. De multe ori, activitatea lui este complementară cu cea a psihiatrului, putând intra în relaţie cu persoane puternic tulburate. Psihoterapeutul poate acţiona însă şi asemenea unui consilier psihologic, dacă aceasta este nevoia clientului, fără să intre în procese complexe şi de lungă durată. Cu sprijinul, în însoţirea psihoterapeutului, clientul intră într-un proces de autoexplorare, de autocunoaştere, pentru a-şi rezolva anumite probleme, a ajunge la un stadiu de funcţionare mai potrivit cu situaţia în care se află, şi în general, pentru a ajunge la o stare de (mai) bine. Modurile în care se întâmplă aceasta depind foarte mult şi de orientarea în care s-a format psihoterapeutul. Fiecare şcoală de psihoterapie are un anumit set de concepţii şi teorii, de valori, de proceduri, de instrumente cu care lucrează. De pildă, un art-terapeut va oferi clientului său posibilitatea să se exprime şi să se descopere prin desen sau modelaj; un psihoterapeut cognitiv-comportamental va lucra împreună cu clientul său pe obiective şi etape clare pentru depăşirea obstacol; psihanalistul va oferi interpretări pentru o mai profundă înţelegere a lumii interioare a clientului. Există foarte multe orientări în psihoterapie – fiecare are punctele ei forte şi se poate potrivi mai bine unei persoane sau alta, sau aceleiaşi persoane, în momente diferite.

Până acum, de fiecare dată când am explicat ce presupune fiecare dintre cei patru termeni de mai sus, întrebarea care a venit aproape automat a fost “Bun-bun, şi ce faci tu?”. Ei bine, în mare parte despre asta este blogul acesta. Despre ce fac eu, ca psihoterapeut centrat pe persoană. Şi ca să nu vă las în aşteptare prea mult, vă spun că am mai scris despre asta pe site-ul meu. Este pe scurt, dar deja dacă aţi ajuns până aici, sunteţi nişte eroi!

De cei patru termeni, “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut” sunt ataşate foarte multe preconcepţii. Mult timp, toate erau asimilate cu ideea de boală psihică. Trebuia să fii “nebun” ca să mergi la unul dintre personajele la care se referă. În ultima vreme cred că s-a mai atenuat această impresie, şi cu siguranţă sunt foarte mulţi oameni care ştiu deja foarte de multe despre diferenţele dintre discipline şi despre ce presupune fiecare. Totuşi, din experienţa mea de până acum, majoritatea oamenilor încă mai face confuzii între termeni – nesiguranţa de la nivel conceptual s-ar putea traduce într-o nesiguranţă privind aşteptările pe care să le aibă faţă serviciile oferite de cei care practică meseriile cu pricina. Şi apoi, cu cât este ceva mai neclar cu atât tindem să umplem golurile cu păreri (uneori departe de adevăr) şi să avem reţineri legate de lucrul respectiv.

Să clarificăm, deci! Să scoatem la lumină şi spunem lucrurilor pe nume!

(În articolul viitor, partea a doua a acestuia!)

Advertisements

One thought on “Să ne definim termenii”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s